Unul dintre episoadele interesante pe care le-am trăit în 1989 în timpul Revoluției (la care am participat în calitate de răcan al UM din Slatina) a fost “paza” sediului Securității din Municipiu. Am fost mobilizați în număr destul de mare în seara zilei de 24 decembrie. Personal, am primit din belșug muniție de război împreună cu ordinul de a păstra pistolul mitralieră armat, fără piedica pusă. În plus, aveam ordinul de a deschide focul fără somație la orice semn de activitate umană desfășurată dincolo de perimetrul gardului din beton ce împrejmuia sediul securității. ”Orice semn” putea însemna și doar o ușoară mișcare a perdelelor de la ferestrele clădirii sau aprinderea vreunui bec.
Mie mi s-a încredințat scara unui bloc de unde avem vizibilitate perfectă asupra unei laturi a clădirii. Stăteam pitit în scara blocului, singur, privind cu încordare ferestrele întunecate ale clădirii. Din când în când, un locotenent trecea furișându-se de la un copac la altul până când ajungea în scara blocului, alergând cu ochii ațintiți asupra ferestrelor de peste drum. Ne șoptea, înainte de a alerga mai departe, ”fiți atenți băieți, trageți în tot ce mișcă”!
Era cald. Deși ne aflam la sfârșitul lui decembrie, mâna nu îmi îngheța pe armă. De printre blocuri, probabil de la un radio, se auzea în noapte vocea unui ins ce s-a recomandat ca fiind Ion Iliescu. Îmi treceau permanent furnicături pe spate. Discursul era aprig, motivant: ”să dăm comunismului adevărata lui față!”. Se relata permanent despre cum se trage în țară și cum mor oamenii din cauza teroriștilor. În orice caz, ”armata era cu noi”, eu eram în armată și mă simțeam extrem de bine că eram de partea ”binelui”.
Spre dimineață, m-a izbit o foame monumentală. Nu mai puteam privi ferestrele. Dintr-o dată, s-a auzit un foc de armă undeva în apropriere. Aproape involuntar am luat în colimator una dintre ferestre chinuindu-mă să îmi dau seama dacă într-adevăr se mișcase ceva sau oboseala îmi juca feste. Din fericire nu am tras. Nu au trecut mai mult de două minute și a apărut alergând locotenentul. Nu se mai ascundea: ”nu trageți băieti!”.
Mai târziu, am aflat că focul de armă a fost tras accidental de unul dintre colegi care din puțin nu s-a împușcat singur în picior. Asta poate nu ar fi fost nimic față de riscul de a ne determina pe toți ceilalți să deschidem focul din motive mai mult sau mai puțin reale asupra blocului Securității.
Aveam să revin la Securitate câteva săptămâni mai târziu. La data aceea am intrat pe ușa din față împreună cu ofițeri superiori. Am demontat din câteva încăperi nenumărate echipamente electronice pe care le-am transportat cu camioanele în sediul unității noastre militare.
Revenind la sfârșitul ”celei mai lungi nopți”, după cum striga la radio Ion Iliescu, trebuie să vă spun cum a decurs dimineața. Imediat după nefericitul foc de armă solitar, am început să mă foiesc în dispozitivul meu. Nu înțelegeam exact ce ar trebui să fac: să mai trag sau să nu mai trag dacă zăresc pe cineva? Și îmi era o foame cumplită.
Între timp, s-a luminat de ziuă. Ca la un semn, au apărut ca din neant localnici care cărau saci. Saci cu colaci proaspeți, calzi chiar. Și ne-au împărțit din belșug, cu afecțiune, tuturor soldaților strânși în jurul lor. Brusc, am realizat că este Crăciunul.
