Muzica structurilor – 3

Metoda clasică de calcul a structurilor plane din bare este cea grafică. Carl Culmann este recunoscut ca fiind un pionier în dezvoltarea acestei metode (în Die graphische Statik publică detalii). Nu am informaţii dacă în prezent metoda mai este sau nu predată studenţilor în facultate.

Contra-seismic: arhitectură în gips-carton

Nu mai poţi discuta serios cu arhitecţii. Structura a devenit un corp străin în măruntaiele formei.

Dintre cele mai oripilante exemple de nefericită integrare a structurii în arhitectură aş pomeni contravântuirile. Contravântuirea a fost o vreme şi un obiect de decor. Mă uit la structurile vechi, nituite, unde contravânturile sunt fixate cu gusee frumos rotunjite: un spectacol!

Între timp, le-am înlocuit pe unde se putea cu pereţi structurali. Alteori, le înglobăm complet în pereţi despărţitori. Unde nu am reuşit, le păstrăm vizibile ca formă, dar le îmbrăcăm cu gips-carton. Este o expresie tragică a neputinţei de a înţelege cum funcţionează o structură şi de a o folosi valorizând-o. O arhitectură cu structură-deşeu la vedere. Din punctul de vedere al arhitectului pare a fi doar o nefericită soluţie inginerească; dacă întrebi inginerul, îţi va spune că e o necesitate antiseismică. Beneficiarul nu înţelege nimic: a mai văzut clădiri şi fără contravântuiri în gips-carton la ferestre.

Oare ar putea exista un concept arhitectural distinct adaptat condiţiilor de seismicitate? Sau ar fi doar o falsă limitare impusă Zeului Libertate de Expresie?

Efectul Bilbao. Moartea inginerului.

Meseria de inginer constructor, privită din afară, este, de cele mai multe ori, fie anostă, fie mirobolantă, în funcţie de doza de orgoliu indusă. Atunci când arhitectura unei clădiri învăluie şi disimulează complet o structură de rezistenţă, inginerul rămâne neștiut, indiferent de natura eforturilor depuse în edificarea structurii. Un exemplu imediat: Muzeul Guggenheim din Bilbao – arhitect Frank Gehry, inginer – o echipă. Am găsit după căutări ample şi numele inginerului aici. În schimb, citind articolele din Wikipedia, dacă nu aş fi fost familiarizat cu softwarele de calcul, aş fi dedus că, dacă structura nu s-a calculat singură, cu siguranţă a fost calculată de o entitate feminină cu numele Catia. Ca să nu fiu înţeles greşit, precizez că nicidecum nu criticăm aici, ci doar evidenţiem o stare de fapt. Mai fac o precizare, nu mă interesează maximizarea meritelor inginerilor sau minimalizarea demersului arhitectural, aspecte irelevante în discuţia de faţă.

Viaţa formelor 2

Privilegiul unic al arhitecturii în raport cu celelalte arte, [...] nu constă în prezervarea unui vid comod şi în împrejmuirea lui cu garanţii, ci în construirea unei lumi interioare care îşi calculează spaţiul şi lumina ţinând seama de legile unei geometrii, unei mecanici şi unei optici care sunt în mod necesar implicate în ordinea naturală, dar pe care natura nu le utilizează. (Henri Focillon)

Arhitectură vs Inginerie

Ingineria e mai veche decât arhitectura.



Muchia

Graţie broşurii de prezentare a Pavilionului României (intitulat BOLT) la Bienala de la Veneţia 2008, am intrat în posesia unui concept interesant. Broşura BOLT, sau pe numele desfăşurat: “În lumea înconjurătoare. Arhitectura dincolo de construcţie.”, mi-a picat în mână cu ocazia unei lansări de produse organizate de Autodesk  România, cândva, primăvara asta. În BOLT, am găsit detaliat un concept pe care, cu ocazia amintită, Dl. Şerban Sturdza l-a evidenţiat. Ideea surprinzătoare pentru mine era aceea de a încerca să observi ce se întâmplă la frontiera dintre structură şi exteriorul ei.

Tot în BOLT, Marian Zidaru, sculptorul, în articolul “ÎN AFARĂ ESTE ECOUL ÎNLĂUNTRULUI” zice că: “Sculptura modelează materia, creează plinul. Arhitectura modelează aerul, golul [...]“. Reţinem aşadar complementaritatea celor două elemente: plin – gol, sculptură – arhitectură. Dar, în afirmaţia pe care spuneam că am reţinut-o din speech-ul d-lui Sturdza, intervine un al treilea element care aparent strică echilibrul dualităţii pe care am accentuat-o anterior: limita. Este limita care stabileşte domeniul în care se manifestă plinul şi spaţiul dominat de gol. În fapt, limita, este singurul element care dă valoare plinului şi golului deopotrivă. Fără limită, nu am putea să numim nici plinul şi nici golul.

După cum vă amintiţi din articolele anterioare, optimizarea exact această limită o trasează: modifică frontiera dintre plin şi gol până când… ceva se întâmplă. Mai trebuie să accentuăm încă un element: aceată frontieră este trasată în algoritmul nostru în funcţie de tumultul tensiunilor interioare. Iată cum, titlul articlolului lui Marian Zidaru “ÎN AFARĂ ESTE ECOUL ÎNLĂUNTRULUI” , sintetizează foarte frumos esenţa metodei noastre de optimizare.