Efectul Bilbao. Moartea inginerului.

Meseria de inginer constructor, privită din afară, este, de cele mai multe ori, fie anostă, fie mirobolantă, în funcţie de doza de orgoliu indusă. Atunci când arhitectura unei clădiri învăluie şi disimulează complet o structură de rezistenţă, inginerul rămâne neștiut, indiferent de natura eforturilor depuse în edificarea structurii. Un exemplu imediat: Muzeul Guggenheim din Bilbao – arhitect Frank Gehry, inginer – o echipă. Am găsit după căutări ample şi numele inginerului aici. În schimb, citind articolele din Wikipedia, dacă nu aş fi fost familiarizat cu softwarele de calcul, aş fi dedus că, dacă structura nu s-a calculat singură, cu siguranţă a fost calculată de o entitate feminină cu numele Catia. Ca să nu fiu înţeles greşit, precizez că nicidecum nu criticăm aici, ci doar evidenţiem o stare de fapt. Mai fac o precizare, nu mă interesează maximizarea meritelor inginerilor sau minimalizarea demersului arhitectural, aspecte irelevante în discuţia de faţă.

Muzica structurilor

Fără a face o demonstraţie amănunţită, prezentăm aici modul în care putem asimila structurile inginereşti cu adevărate instrumente muzicale. Vom reveni la un moment  dat cu o fundamentare mai mult sau mai puţin ştiinţifică.

Pentru început fac câteva precizări: nu ne referim la modul de generare al sunetelor prin rezonanţă, de către obiecte vibrante, aşa cum sunt clopotele  spre exemplu. Prin urmare, nu vedem în structuri nişte instrumente muzicale la scară mare capabile să emită sunete. Deşi nici această pistă nu este exclusă, ci din contră, chiar a fost exploatată, abordarea noastră vizează modul de generare a muzicii ca ansambluri sonore obiective, fără o asociere directă de timbruri. Este mai degrabă vorba despre compoziţie muzicală asistată de inginerie. Practic, vom stabili punctele de conexiune dintre două lumi aparent separate: muzică şi inginerie.

În accepţiunea noastră, asocierea structurilor cu muzica se face la nivel de formă. Această asociere nu este de tip convenţional, printr-o traducere de tip 1 la 1, ci din contră, este reinterpretată, păstrându-se în mod paradoxal alături de obiectivitatea metodei o flexibilitate totală la nivel creativ. Ne interesează în mod deosebit evitarea oricărui mecanicism de  generare a muzicii.

Viaţa formelor

A căpăta conştiinţă înseamnă a căpăta formă. (Henri Focillon)

Teoria Speciilor Informaţionale

Eu cred în teoria conform căreia, atunci când anumite informaţii sau concepte ating o masă critică la nivel global, acestea se materializează în teorii, descoperiri sau invenţii. Din punct de vedere Divin, nu sunt atât de relevante persoana aleasă să le materializeze, locul unde se produce evenimetul sau momentul istoric.

Această carte, TIS, se înscrie perfect în acest şablon. Astfel, autorul – Nicolae Florean Pinte, justifică apariţia cărţii prin NEVOIA care l-a determinat să o alcătuiască.

Este prima dată când găsesc atâta bogăţie informaţională într-o carte cu dimensiuni fizice relativ restrânse (pentru anvergura subiectului tratat). Citind-o, am avut sentimentul de deja-vu: “toate-s vechi şi nouă toate”. Este o carte pe care o aşteptam. De ani buni citesc diferite cărţi sau articole ale căror idei le-am identificat în TIS. De fapt, după ce am cumpărat această carte, la prima frunzăreală în librărie, mi-am zis că trebuie să scriu despre ea şi despre toate celelalte cărţi minunate cu care am intrat în contact recent. Majoritatea scrise de autori români.

Ca scop declarat, cartea descrie tehnici de manipulare a conceptelor (ca reper ultim de reprezentare sau structurare a informațiilor) precum şi metode de înmagazinare/re-producere/supraviețuire a informaţiilor. Autorul sugerează aplicaţii imediate, exemplifică şi detaliază concret. Cartea are și un caracter de manual, citind-o simţi dorinţa autorului de a te învăţa, introducându-te pas cu pas în teoria cognitivă. Ca să înţelegi mai bine, orice aspect este comunicat binar: cu rigioarea unui text ştiinţific şi prin poveşti din eternul sat românesc.  Acesta este traseul în care cititorul este sedus pe orizontală. 

Dacă te desprinzi de mesajul direct, la un alt nivel, ascensional, eşti purtat pe traseul iniţiatic. Dacă în discursul lui Rene Guenon sau Vasile Lovinescu accesul la înţelesul profund al adevărurilor (încifrate în simboluri) nu este accesibil fără un salt iniţiatic, Nicolae Florean Pinte pare să dezvăluie generos o cale accesibilă profanului. Şi aici se face saltul, dar trecerea dincolo se face prin redarea de forme culturale. Omul, care aici este plasat în centru, este o sinecdocă a Universului. Mecanismul intim cu care înveţi să vorbeşti şi să înţelegi Limbajul Universal este descifrat magistral. Pentru orice vrei să găseşti, trebuie doar să te re-găseşti.

Mi-a plăcut siguranţa şi bucuria cu care este scrisă! 

Revenind la pragmatismul zilelor noastre, cred că ar trebui găsită o formă de valorificare a Teoriei Speciilor Informaţionale. Nu m-ar mira să asistăm la însuşirea acestei teorii de către alţii şi să o vedem prezentată cu mare pompă la vreo universitate străină.

Art & Engineering

Public pe blogul personal răspunsul meu la articolul cu acelaşi nume publicat de Dani Mocanu. Aşadar, citiţi-l pe acela întâi.

Definitia enunţată de Dani pare a fi atribuita lui Dr. A. R. Dykes – British Institution of Structural Engineers, 1976. Asta ca să restabilim adevărul istoric…

În ce mă priveşte, am evitat disputele pe tema “ba a mea e mai…” dintre arhitect şi inginer, considerând că ţin de un nivel nu foarte elevat de inteligenţă şi cultură. Am căutat să lucrez în compania arhitecţilor care au înţeles importanţa rolului fiecărui participant în derularea unui proiect. Este foarte adevărat că ierarhizarea legiferată a celor două bresle s-a transformat într-un avantaj pecuniar important pentru arhitecţi. Dar, înainte de a învinovăţi arhitecţii pentru această stare de fapt, cred că mai întâi ar trebui sa constatăm că este numai vina inginerilor că nu s-au (ne-am) organizat consistent. În fond, arhitectii nu au facut decât să îşi impună un anumit statut şi să profite de el. Nu văd nimic rău în asta.

Haideţi să restrângem discuţia la “contradicţia” arhitect-inginer, dar să nu uităm că mai sunt şi alte discipline implicate într-un proiect, cu rol deloc de neglijat.

Iată ce mi se pare într-adevăr tragic. Prevalându-se de calitatea de conducător de proiect şi de demiurg al unei structuri, de cele mai multe ori, aceştia neglijază în mod criminal rolul structurii de rezistenţă, structura fiind de cele mai multe ori o piedică în exprimarea conceptului arhitectural şi nu coloana vertebrală a acestuia. Astfel, la o primă analiză a unui partiu arhitectural, putem vedea cât de rupt de realitate sau dimpotrivă, cât de integrat este arhitectul în tema pe care o tratează sau cu locul unde doreşte să aşeze o structură. Cu siguranţă, cei mai mulţi ingineri, s-au întâlnit cu soluţii de arhitectură care excludeau structura de rezistenţă din planuri, aceasta negăsindu-şi locul decât cu sacrificii, cu compromisuri sau negocieri (ca să nu zic tocmeli, ca la piaţă). De aici a rezultat şi poziţia inginerului de inamic al arhitectului, de distrugător de “artă” şi “frumos”. Acestea sunt situaţiile în care structura de rezistenţă este un accident în proiect, toate elementele structurale încurcă, grinzile par că au fost proiectate special ca să dai cu capul în ele, iar stâlpii, desigur, sunt prea mari, prea în mijoc, prea peste tot.  Situaţia cea mai nefericită în aceste cazuri, este aceea în care arhitectul caută până găseşte inginerul care acceptă cele mai mari compromisuri şi cele mai mici preţuri. Şi atunci, imposibilul devine posibil şi inginerul bun este separat de inginerul rău. În acest caz clientul este o victimă: structura poate ascunde vicii de proiectare, este nejustificat de scumpă sau pur şi simplu nefuncţională.

Ca să fim corecţi până la capăt (sau măcar să încercăm), trebuie să recunoaştem că nu puţine sunt cazurile în care, în proiectare, inginerul este robul rutinei. Prea des inginerul alege soluţii clasice, considerate ca “sigure”, soluţii imediate, comode. În opinia mea, poziţia inginerului ar trebui să fie proactivă, sugerând soluţii, căutând tehnici, materiale şi tehnologii care să satisfacă pe deplin nevoia de expresie a arhitectului.

Până la urmă, soluţia finală trebuie să fie optimă din toate punctele de vedere: arhitectural şi structural. Un proiect bun face ca structura să fie de la început fezabilă, să se simtă comod în hainele formei arhitecturale. Structuristul va ajusta măsura şi va optimiza elementele iar arhitectul va corecta aspectul. Orice element forţat (arhitectural sau structural) poate duce la rezultate catrastofale (vizuale/estetice sau structurale/de rezistenţă). Cu riscul de a comite un sacrilegiu, îndrăznesc să spun că un proiect de arhitectură este defect dacă nu lasă loc unei rezolvări structurale elegante, dacă constrânge structura de rezistenţă. Las arhitecţilor dreptul la replică şi de a defini proiectele defecte dpdv structural.