Public pe blogul personal răspunsul meu la articolul cu acelaşi nume publicat de Dani Mocanu. Aşadar, citiţi-l pe acela întâi.
Definitia enunţată de Dani pare a fi atribuita lui Dr. A. R. Dykes – British Institution of Structural Engineers, 1976. Asta ca să restabilim adevărul istoric…
În ce mă priveşte, am evitat disputele pe tema “ba a mea e mai…” dintre arhitect şi inginer, considerând că ţin de un nivel nu foarte elevat de inteligenţă şi cultură. Am căutat să lucrez în compania arhitecţilor care au înţeles importanţa rolului fiecărui participant în derularea unui proiect. Este foarte adevărat că ierarhizarea legiferată a celor două bresle s-a transformat într-un avantaj pecuniar important pentru arhitecţi. Dar, înainte de a învinovăţi arhitecţii pentru această stare de fapt, cred că mai întâi ar trebui sa constatăm că este numai vina inginerilor că nu s-au (ne-am) organizat consistent. În fond, arhitectii nu au facut decât să îşi impună un anumit statut şi să profite de el. Nu văd nimic rău în asta.
Haideţi să restrângem discuţia la “contradicţia” arhitect-inginer, dar să nu uităm că mai sunt şi alte discipline implicate într-un proiect, cu rol deloc de neglijat.
Iată ce mi se pare într-adevăr tragic. Prevalându-se de calitatea de conducător de proiect şi de demiurg al unei structuri, de cele mai multe ori, aceştia neglijază în mod criminal rolul structurii de rezistenţă, structura fiind de cele mai multe ori o piedică în exprimarea conceptului arhitectural şi nu coloana vertebrală a acestuia. Astfel, la o primă analiză a unui partiu arhitectural, putem vedea cât de rupt de realitate sau dimpotrivă, cât de integrat este arhitectul în tema pe care o tratează sau cu locul unde doreşte să aşeze o structură. Cu siguranţă, cei mai mulţi ingineri, s-au întâlnit cu soluţii de arhitectură care excludeau structura de rezistenţă din planuri, aceasta negăsindu-şi locul decât cu sacrificii, cu compromisuri sau negocieri (ca să nu zic tocmeli, ca la piaţă). De aici a rezultat şi poziţia inginerului de inamic al arhitectului, de distrugător de “artă” şi “frumos”. Acestea sunt situaţiile în care structura de rezistenţă este un accident în proiect, toate elementele structurale încurcă, grinzile par că au fost proiectate special ca să dai cu capul în ele, iar stâlpii, desigur, sunt prea mari, prea în mijoc, prea peste tot. Situaţia cea mai nefericită în aceste cazuri, este aceea în care arhitectul caută până găseşte inginerul care acceptă cele mai mari compromisuri şi cele mai mici preţuri. Şi atunci, imposibilul devine posibil şi inginerul bun este separat de inginerul rău. În acest caz clientul este o victimă: structura poate ascunde vicii de proiectare, este nejustificat de scumpă sau pur şi simplu nefuncţională.
Ca să fim corecţi până la capăt (sau măcar să încercăm), trebuie să recunoaştem că nu puţine sunt cazurile în care, în proiectare, inginerul este robul rutinei. Prea des inginerul alege soluţii clasice, considerate ca “sigure”, soluţii imediate, comode. În opinia mea, poziţia inginerului ar trebui să fie proactivă, sugerând soluţii, căutând tehnici, materiale şi tehnologii care să satisfacă pe deplin nevoia de expresie a arhitectului.
Până la urmă, soluţia finală trebuie să fie optimă din toate punctele de vedere: arhitectural şi structural. Un proiect bun face ca structura să fie de la început fezabilă, să se simtă comod în hainele formei arhitecturale. Structuristul va ajusta măsura şi va optimiza elementele iar arhitectul va corecta aspectul. Orice element forţat (arhitectural sau structural) poate duce la rezultate catrastofale (vizuale/estetice sau structurale/de rezistenţă). Cu riscul de a comite un sacrilegiu, îndrăznesc să spun că un proiect de arhitectură este defect dacă nu lasă loc unei rezolvări structurale elegante, dacă constrânge structura de rezistenţă. Las arhitecţilor dreptul la replică şi de a defini proiectele defecte dpdv structural.
Broşura BOLT, sau pe numele desfăşurat: “În lumea înconjurătoare. Arhitectura dincolo de construcţie.”, mi-a picat în mână cu ocazia unei lansări de produse organizate de Autodesk România, cândva, primăvara asta. În BOLT, am găsit detaliat un concept pe care, cu ocazia amintită, Dl. Şerban Sturdza l-a evidenţiat. Ideea surprinzătoare pentru mine era aceea de a încerca să observi ce se întâmplă la frontiera dintre structură şi exteriorul ei.
