Prima percepţie pe care am avut-o despre termenul “sustenabilitate“, la un prim impuls de definire fără apel la dicţionare, a fost aceea de “optimizare“. De aici a pornit şi dorinţa de a explica mai bine relaţia dintre sustenabilitate – ca o nouă axiomă modernă – şi optimizare – ca tehnică esenţială în implementarea oricărui concept de construcţii sustenabile (mai precis, construcţii concepute pentru dezvoltare durabilă).
Apoi, am căutat pe ici pe colo şi am decis să public postul anterior Sustenabilitate. În comentariul primit de la cititorul nostru (aproape anonim), ni se sugerează indirect o pistă demnă de urmat: natură vs sustenabilitate. Consider deci că avem suficiente elemente ca să reluăm acest subiect.
Pentru început, haideţi să convenim asupra unei minime definiţii: sustenabilitate=dezvoltare durabilă, a construi sustenabil=a nu construi de mântuială.
Utilizând Optimizerul am descoperit că forma structurilor optimizate sugerează forme de structuri provenite din natură. Întrucât Natura ne-a arătat că ştie să găsească soluţii la orice tip de probleme, aceasta a fost şi rămâne cea mai mare sursă de inspiraţie pentru om. Orice exemplu am lua: curgerea unui râu într-o formă de relief, modificarea formelor de relief sub acţiunea condiţiilor climaterice, adaptarea/evoluţia speciilor (animale sau vegetale) indică prezenţa unei inteligenţe intrinseci a Naturii. Fără îndoială putem afirma că soluţiile pe care Natura le furnizează sunt optime în forma cea mai generalizată: ating unul sau mai multe obiective, satisfăcând simultan una sau mai multe constrângeri. Dacă este privim din prisma durabilităţii, adică a timpului maxim/minim pe care o un fenomen-thing-entitate trebuie să îl consume, avem iarăşi exprimarea fără echivon a unui enunţ de problemă de optimizare. Cred că sunt suficiente argumente care indică faptul că în esenţă sustenabilitatea este soluţia unei probleme de optim.
